„Critică sau autocritică”
Nemulțumit de mersul societății, clientul dezaprobă cu înverșunare deciziile unor autorități. Încercând fără succes să îmi afle poziția în legătură cu situația exprimată, continuă să bolborosească impresii auzite de altfel din gura multor comentatori de pe ulițele orașului. După cum și proverbul spune: „după război, mulți viteji se arată”.
De ce criticăm?
Evaluarea unui caz tragic scoate din adâncul ființei simțul dreptății . De ce suferă oamenii buni? Pentru cât timp vom fi martori la dezastrele naturale? De ce știința nu găsește leacul potrivit pentru bolile omenirii? De ce pedeapsa infractorilor întârzie, sau este prea blândă? De ce nu ne asumăm eșecurile, așa cum vrem să ne etalăm victoriile ?
Conștiința, nu neapărat cunoștința, ne trezește simțul etic prin coarda sensibilă încercând uneori în anumite limite, alteori cu disperare, să prescrie judecăți ce vizează acțiuni, decizii sau motivații ale unor persoane publice. De exemplu, la dramele din spitalele noastre reacționează rudele îndurerate ale pacienților vorbind despre incapacitatea medicului de a gestiona cursul unei boli , sau tabăra opoziției invocă lipsurile sistemului .
Când pășim în salonul unei expoziții de artă cufundat într-o liniște de mormânt, simțul estetic șoptește în noi impresii spontane odată ce privim culorile în diferite nuanțe alese de autorul ce imortalizează portretul unei fetițe de la țară , cu un chip rumenit de vântul ce-i ridică peste umăr șuvițele de păr de culoarea nisipului și ochii a căror culoare se aseamănă izbitor cu un smarald verzui . Când îi privim pe sportivii care se luptă într-o competiție golindu-se de propria energie și admirându-le mișcările , ne exprimăm aprecierea pentru talentul sau lipsa acestuia.
Există și un juriu ad-hoc și neautorizat care comentează în public sau în particular incoerențele în exprimare ale multora dintre noi când gafăm în vorbire. Părerile cu gust de ironie delimitează granița dintre ‚sfinții comunicării orale”, în care aceștia au impresia că se află și, ‚corigenții’ de pe cealaltă parte.
Subiectivitatea reprezintă judecătorul neșcolit ce bate cu ciocanul verdictului inculpând pe cei care nu se sincronizează cu propria educație sau propriile așteptări, și îi achită pe cei cu care simpatizează.
Autocritica , care îi este rolul?
Onestitatea este transparența gândurilor și sentimentelor, frână în calea rostogolirii opiniilor în legătură cu ceilalți. Așadar, înainte de critică este necesară autocritica, ce reprezintă polul opus al mentalității „merge și așa” , dar și departe de nivelul perfecțiunii. Trebuie să avem curajul să ne vedem lipsurile , să ne retușăm idealurile, să urcăm pe o altă treaptă a activității, să rezonăm cu noile schimbări. Ea ne taie din aripi elanul ambiției , și ne conștientizează propriile bariere. Este lanțul cu care ne legăm aspirațiile, este și brățara ce ne împodobește progresul.
Dacă am avea lângă noi o persoană ce corespunde următoarei descrieri: „Nu va judeca după aparențe și nici nu va mustra după cele auzite”, ne-am simți în largul nostru. Au existat vreodată persoane cu adevărat obiective care își exprimau cu tact și curaj părerea privind autoritatea opresivă exercitată de cei influenți la un moment dat? Răspunsul istoriei este afirmativ.
Clientul mă întreabă direct , înainte să coboare: „Domnule, dumnevoastră nu spuneți nimic?” „Am spus deja” – îi răspund zâmbind. Nedumerit , el continuă : „N-am auzit nimic” . „Am vorbit cu mine. În timp ce dumneavoastră vă exprimați nemulțumirea, eu eram mai atent la condus.”