Lucian Ciobanu, cameraman și fotoreporter, s-a stins din viață azi-noapte, lăsând în urmă nu doar un gol profesional, ci și unul profund uman. O veste la care mă așteptam și totuși o veste de care îmi era atât de teamă în aceste zile. Pentru mine, plecarea lui Lucian nu este doar o știre tristă, ci pierderea unui prieten și a unui coleg cu care am împărțit ani întregi de muncă, de drumuri și de proiecte.
În ultimii ani a fost angajat al Consiliului Județean Arad, dar cea mai mare parte a vieții profesionale și-a petrecut-o la TV Arad, locul unde și-a pus amprenta discret, dar ferm, asupra presei vizuale din Arad. A fost omul din spatele camerei care nu a căutat niciodată aplauze, dar fără de care multe povești nu ar fi fost spuse așa cum trebuie.
Lucian nu a fost doar „fotograful de la UTA”. Deși acolo ne-am întâlnit des și am lucrat mult împreună, relația noastră profesională a însemnat mult mai mult. Am avut proiecte înainte de UTA și am continuat să colaborăm și după, în contexte diferite, uneori complicate, alteori frumoase, dar mereu construite pe aceeași bază: încredere totală. Era omul pe care știai că te poți baza fără să pui întrebări inutile.
Lucian era cel care nu spunea niciodată „nu”. Indiferent de oră, de vreme, de oboseală sau de presiunea momentului, găsea o soluție. Venea, filma, fotografia, livra. Fără zgomot, fără pretenții, fără orgolii. Își făcea meseria cu o normalitate care, azi, pare rară.
Mai presus de toate, Lucian Ciobanu a fost un om bun. Un coleg care nu te lăsa la greu, un prieten care nu judeca și nu făcea caz de nimic. Plecarea lui lasă un gol real în presa arădeană, dar și în sufletele celor care au avut șansa să lucreze cu el și să-l cunoască dincolo de cameră.
Drum lin, Lucian. Îți mulțumesc pentru toate proiectele, pentru loialitate, pentru răbdare și pentru prietenia tăcută, dar sinceră. Ne va fi dor de tine.