Când copiii pun întrebări, suntem pregătiți să le răspundem?
-Ce sunt acele luminițe acolo sus, pe cer?
-Jucăriile unor oameni mari… unii nu se satură de ele.
-Ce sunt norii ?
-Tristețea cerului.. și înviorarea pământului.
– Ce este un melc?
-Un bebeluș ce-și poartă căruciorul în spate.
-Ce este zăpada ?
-Lâna unei miorițe
-Ce este răutatea ?
-O s-o simți mai târziu
-De ce copiii râd și cei mari plâng?
-Fiecare la timpul lor.
Trecând rapid prin diverse culori calde, de la cea asemenea unei portocale ce-și face loc prin frunzișul oceanic la una ce se confundă cu făclia unui viteaz ce-i luminează lupta cu imprevizibilul de peste zi, regina constelației cu iz de lapte le face loc cu modestie nenumăratelor surate ce ne zâmbesc de sus, păzindu-ne odihna și numărând în tăcere visele mai mult sau mai puțin împlinite. Observate cu ceva discreție de ochiul amatorului, ele se mulțumesc a fi numite „doar” stele, întâlnite în același loc pe o boltă senină. Studiate, însă, meticulos prin lentila unui cercetător, acești licurici stelari ne transmit mesaje dintr-o lume îndepărtată parcă desprinse dintr-un vocabular cromatic pictate în surdină de un penel abil. Pentru mulți dintre cei neobosiți în ce privește înțelegerea misterelor din adâncul cerului, fiecare dintre acestea au reprezentat jucăriile întortocheate ale grădiniței de dincolo de nori.
Ce sunt norii?
Deși nu se deplasează la comandă, sunt guvernați de legi clare. Uneori iau chipul unui munte, alteori par a fi o pasăre de pradă, și de multe ori îi confundăm cu țurțurii de pe o streașină. Maiestoși asemenea unui lanț carpatin, își descarcă energia la întâmplare provocând zgomote înfiorătoare. Cum îi percep unii? Probabil văd următorul tablou: odată ce-și încruntă fruntea, bolta, cândva senină, se acoperă treptat cu striații întunecate îmbibate cu sudoarea furiei acumulate din pricina unei călduri insuportabile. Săgețile apoase își înfig vârfurile pe diverse suprafețe, scrijelind în urmă mici cratere. De ce ? Meteahna unui sol plin de cearcănele epuizării până la ultima picătură trebuie compensată la un moment dat cu virtutea unui dom al viețuirii perpetue. Văzuți de sus, reprezintă tristețea a ceea ce este obscur, jos însă, odată storși, ei sunt un colac al supraviețuirii. Până și melcii manifestă recunoștință.
Dar ce sunt melcii?
Ființe necuvântătoare care își strigă menirea unei existențe în anonimat. După ce-și pitesc prezența la umbra scoarței unui colos milenar, dar și ferindu-și fragilitatea din calea toropelii de peste zi, se-ncumetă a alerga la răcoarea serii printre bolovanii noroioși potolindu-și dorința de cunoaștere, în timp ce sorb cu nesaț seva unei frunze scuturate de vânt. Sunt considerați prădători, când o armată de lucioși își lasă amprenta în culturile gospodăriilor. Dar fac deliciul copilăriei, când sunt admirați de ochii inocenți ai celor care încă nu cunosc greutățile. Nu pentru un somn îndelungat își cară în spinare adăpostul, ci pentru a-și găsi imediat refugiul când pericolul se apropie. Câți orfani nu sunt nevoiți să-și poarte singuri căruciorul plin cu dezamăgirea pierderii celor ce le-a dat viață! Uneori doar zăpada le acoperă, cel puțin momentan, tristețea.
Ce este zăpada?
O amintire frumoasă în multe cazuri. De asemenea, într-o lume schimbată total, într-o confuzie morală ce-și adâncește tot mai mult prăpastia, și zăpada va deveni treptat o dorință iluzorie, deși onestă, scornită în mintea unui copil ce va fi citit în istorie despre bucuria generată de ea cândva. Acel pârâit emanat când mergeai prin omeții ce umpleau ulițele și care spărgea liniștea satului, coborârea cu sania într-un delir al bucuriei fără seamăn, „luptele crâncene” în timpul cărora se împărțeau zeci de „grenade” albe fabricate în urma penajului căzut la scuturarea norilor, pictează laolaltă o parte a unui tablou cu o valoare sentimentală greu de echivalat. Transhumanța conduce turma bine organizată întotdeauna acolo unde își va găsi pășunea bogată și proaspătă. Așa cum lâna scuturată pe sol după tunsul unei miorițe reprezintă încheierea cu brio a unui ciclu al existenței, la fel fulgii de nea ce-și împletesc nervurile reprezintă o victorie a timpului: că nu întotdeauna răutatea învinge.
Ce este răutatea?
Ce nu este răutatea? Dacă ar fi doar o lipsă a bunătății, am fi mulțumiți cu ideea de secetă când ploile se lasă așteptate. Însă un pământ arid poate fi udat și prin alte mijloace. Dar, ce este răutatea? Asanarea unei inimi poate fi efectul unei mentalități obscure, începând cu frica unei posibile schimbări de la „imaginea de pe copertă” la o mențiune în treacă la „nota de subsol”, continuând cu juxtapunerea a două roluri: cel râvnit de a fi conducător și cel al realității unui modest slujbaș al societății. În astfel de cazuri, afânarea unei personalități necesită eforturi conjugate, conștiente, îmbinate cu strategii pe termen lung. Pe cât de ușor poate fi observată în jur, pe atât de greu se simte la nivel individual. În timp ce răutatea se rezumă doar la un strigăt strident, bunătatea îl preia într-o orchestrație. Copilul vede în lup un alt copil( probabil puțin diferit), dar lupul nu vede în copil decât un viitor rival. Răutatea naște lupi. Dar produce și lacrimi.
De ce copiii râd și cei mari plâng?
Așa cum primăvara își arată zâmbetul prin florile pomilor apărute instantaneu, arătând că spectacolul naturii începe la timp, jovialitatea și giumbușlucurile unui prunc descriu o copilărie firească și plină de energie. Când prind o minge sau aleargă după un fluture, când se dau pe un tobogan sau își freacă obrăjorii cu bulgări de zăpadă, când fac primele lecții de înot sau sar coarda în fața blocului, când mângâie un cățel sau luptă să termine de mâncat o înghețată, scânteierea chipului firav aduce atâta mângâiere unui părinte încovoiat de stresul cotidian! De ce lăcrimează ochii pe a căror retină sunt imprimate unele realități triste? Să fie o boală ascunsă? Nu reușește să-și mascheze despărțirea de cineva drag? I s-a comunicat din partea conducerii că nu mai este nevoie de serviciile sale? Luptă cu depresia? Se pare că unele lucruri se întâmplă doar la timpul lor. Ceea ce nu se poate schimba, poate fi adaptat.
Într-o perioadă plină de schimbări și multe încercări, un popor nomad a acumulat o istorie bogată. Când, în sfârșit, aveau să înceteze peregrinările, un bărbat respectat le spune părinților să fie pregătiți cu răspunsuri, când proprii copii aveau să-i întrebe ce reprezintă aducerile-aminte, anumite dispoziții hotărâri judecătorești...(Biblia) Se pare că, în acest fel, s-a prevăzut capacitatea și dorința unui copil de a învăța de mic.
Când sunt mici, aceste odrasle ne bombardează cu întrebări. Apoi, când ajung mari, arată că le știu pe toate …De aceea lucrurile merg uneori ca pe roate… dezumflate.